Este dureros ca se desprind de langa noi oameni care inseamna ceva in viata noastra… Atunci cand se intampla asa, pare ca nu exista nici o logica in destinul comun…
Peste toate astea pluteste aerul incarcat al amintirilor, sentimentelor (mai mult sau mai putin culpabile), iar si mai mult decat atat ramane atitudinea, aceea din care inveti, atunci cand intalnesti oameni care o au, o stapanesc, dar mai ales stiu elegant sa si-o asume, sa o poarte, sa traiasca impacati cu ea.
Nefericirea, tristetea are in acest cadru ale dimensiuni…
Ghinion, blestem, neputinta, revolta, furie…toate astea imi vin (si raman) in minte.
Am fi vrut sa vorbim mai multe cu ea, am fi vrut sa fie altfel.
In nici un caz, nu ne-am fi dorit sa fie asa – iar atunci cand realizam toate astea este un ceas de cumpana pentru fiecare dintre noi.
Personal, simt si stiu ca ma aflu intr-o situatie nedreapta cu care trebuie sa ma invat sa o traiesc…Toate astea traind o dureroasa nostalgie pe care am incercat sa o maschez in cuvinte.
Nu voi inceta niciodata sa-i multumesc ca, alaturi, am trait diferenta dintre a fi si a parea… si sa constat in continuare distanta care ne desparte de lumea promisa.
Si sa imi amintesc ca nu exista pustiu, ci numai incapacitatea noastra de a umple golul in care traim, cineva spunea asta demult.