„Pescăruşi urbani
Departe, în cer, se sparg țipetele pescărușilor. Până și ele sunt nedumerite ca în loc să se spargă de valuri, se sparg de zidurile clădirilor. Cocoțați pe acoperișuri, pescărușii scrutează zările căutând marea. O caută, însă ea nu este în oraș. Nici măcar nu miroase, nu se aude, e departe, după câteva răsărituri. Și țipatul pescărușilor devine mai strident și mai tare. O striga și o așteaptă, de pe fiecare acoperiș înalt. Pescărușii fără mare devin urbani. Învață că marea orașului le da altfel de peşte. Ca și fără mare poți trăi în albastru – de pe acoperișuri, cerul e mai aproape. Că sus pe clădiri, picioarele ard vara ca și pe nisip. Îmi plac pescărușii urbani și mă bucur că s-au decis să rămână aici. Și mă bucur că nu știu să se uite pe harta și să vadă ca marea lor nu e aşa departe :).
♦
Ploaia care cade strâmb
Încerc să mă trezesc. Simt că e dimineață. Stau cu ochii închiși încă și mă străduiesc să fac trecerea mai ușoară dinspre presupusul fantastic, spre presupusul real. Aud înfundat cum cade ploaia. Ploaie plină și insistenta ca de toamna, care spală acoperișul vecinului. „E totuși primăvară” – gândesc. „Parcă am auzit zilele trecute o mierlă cântând insistent”. Nu vreau încă să mă trezesc, vreau să mut ploaia în visul meu, să îmi fie mai ușor să mă întâlnesc cu ea când deschid ochii. E liniște parcă… o cameră cu lumina obscură de la cenușiul de afară, unde nu știi dacă este zi sau noapte. Un aer cald, ușor parfumat, cu parfum fin și prăfuit, care miroase a bergamota, a piper poate și a amintiri. Pereții, cu albastrul lor de cobalt, șlefuit de vreme, au toate nuanțele timpului în ei. E şi mobila. Veche, eleganta și de acolo. E bine. E bine și cald și plin și acasă. Geamul mare, cu arcade şi zeci de ochiuri de sticlă, se uita în casa cu ropote permanente de ploaie. Perdeaua se umfla, se înfioară și intră speriată aproape toată în cameră, către tavanul înalt. Afară plouă din ce în ce mai puternic şi picături mari şi multe intra pe geam oblic, în locul din care a fugit perdeaua. Aproape uitasem că ploua şi ce să vezi, ploaia asta e strâmba!
♦
Dacă mă trezesc sunt tot eu, cea din somn? Din nopțile mele pline cu vise, care mă aleargă şi mă ţintuiesc pe loc când afară e noapte? Sunt tot eu, cea care poate fi oriunde, oricând, oricum, orice, dar întotdeauna ea? Sunt tot eu, cea care știe întregul univers într-o clipă? Dacă mă trezesc, eu unde sunt? Sunt acolo, cu ochii deschiși în spatele ochilor deschiși, liniștită, atentă, așteptând să se facă noapte din nou.
Sunt ca un opioman care visează doar maci; ca un cer care visează doar păsări; ca o mare care visează doar corăbii; ca un eu care visează doar tu.
Du-mă departe! Du-mă la mine și uită-mă acolo! Lasă-mă să mă văd, să mă recunosc, să mă descopăr. Lasă-mă să mă caut până mă găsesc. Du-mă departe, mă voi întoarce din nou când voi fi eul tot.
♦
Stătea şi croşeta gânduri… gânduri uşoare de aburi, gânduri multicolore de râsete, gânduri albastre de melancolie, gânduri strălucitoare de speranţă, gânduri calde, gânduri aproape dezlânate. Stătea la geam şi croşeta gânduri. Le împletea împreună, le ţesea doar cu degetele răsfirate prin păr, peste geam, spre ploaie. „Ce faci acolo?” – am întrebat-o. „Visez”!
♦
Infinitul este întotdeauna în tine; fiecare om este proriul lui infinit. Înăuntrul aceste forme trăieşte un univers întreg. Ca să vezi trebuie doar să deschizi ochii către interior.
♦
Cresc inimi pe câmpuri. Cresc inimi pe pământ. Înfloresc, trăiesc şi iubesc şi apoi şi zboară în cer una câte una. Frumoase şi calde, pline de minuni de-o viaţă. Cresc inimi peste tot şi pulsează cu vise şi dorinţe şi speranţe şi gânduri şi suflet – mai ales suflet. Cresc inimi şi trăiesc şi apoi, pline, se ridica departe în infinit.”